Și nu ne duce pe noi în ispită

și ne izbăvește de cel rău. Căci ne ia timp să înțelegem și ce înseamnă să ne prosternăm în fața lui Baal și să realizăm că o facem.

***

Comandasem o carte. Am primit avizul s-o ridic de la posta. Am ridicat-o. Peste doua zile, un alt aviz în cutia poștală. Am fost din nou la posta și am ridicat din nou cartea. Aceeași carte, care mi-a fost trimisa (din greșeală?!?) de doua ori.

Dacă nu vrem să facem lucruri necinstite suntem puși forțat în fața unor situații de acest gen. A ne prosterna sau nu în fața Idolilor depinde de reacția noastră: Plătim pentru cartea pe care am primit-o în plus, o punem într-un plic și o trimitem înapoi, sau pur și simplu considerăm că au făcut o greșeala expediind-o și ne vedem de viața noastră.

***

A nu ne prosterna în fața idolilor e o luptă. O luptă cu un adversar pervers.

O victorie e doar o victorie și nicidecum o garanție că războiul e câștigat. Cât să ne aducem aminte ce înseamnă smerenia, adică faptul că singuri nu putem nici măcar să realizăm ceea ce ni se întâmplă.

E ușor să-i judecăm pe evreii din Vechiul Testament… mereu erau unii care făceau ceea ce era neplăcut înaintea lui Dumnezeu. Credeam că lucrurile erau mai simple și că fiecare știa ce face. Se pare că nu era nicidecum așa. Nu se trezeau dimineața spunându-și: „azi voi face ceva împotriva lui Dumnezeu.” Totul era mult mai subtil. Făceau ceea ce era rău fără să-si dea seama.

***

Nu e ușor să nu ne prosternăm în fața idolilor atunci când toți cei din jurul nostru o fac. A nu ne prosterna în fața idolilor e o alegere. Chiar mai mult decât o alegere. E o luptă. O luptă împotriva societății, o luptă împotriva prietenilor și chiar împotriva familiei.

Tactica inamicului e perfidă. Chiar dacă îți propui să nu te închini în fața idolilor s-ar putea să te trezești că o faci. Pe nesimțite. Inamicul are timp, are tehnologia necesară și mai ales are multă multă răbdare.

Publicitate

Despre umilință. O altă abordare (3)

Dumnezeu a pregătit pentru noi o cale. O singură cale pentru a intra în Împărăția Lui. Dacă mergem pe ea suntem salvați și nu ne putem pierde. Avem nevoie doar de umilitatea de a accepta ca e singura cale. Că nu noi o alegem și că nu avem nimic de adăugat.

Oamenii sunt însă prea orgolioși și caută propriile lor căi folosindu-se, evident, de lumina confuză din arborele cunoașterii. Unii au inventat religii care să le indice calea, alții mai orgolioși vobesc de știință, alții și mai orgolioși (mai erudiți) (?) vorbesc despre cabala si alte chestii oculte impingând absurdul până acolo încât se servesc de Biblie pentru a a-și confirma unele părți din teoriile lor.

„Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.”„Doamne”, I-a zis Toma, „nu ştim unde Te duci. Cum putem să ştim calea într-acolo?” Isus i-a zis: „Eu sunt Calea , Adevărul şi Viaţa . Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14- 4:6)

 

Despre umilință. O altă abordare (2)

Suntem salvați prin har, prin credință. Nu suntem salvați prin fapte ca să nu se laude nimeni. (Efeseni 2:9)

Cu alte cuvinte doar cei smeriți pot intra în împărăția lui Dumnezeu. Pentru că doar ei pot accepta că intrarea (iertarea) nu e bazată pe meritele personale ci numai și numai pe faptul ca Isus a murit pe cruce pentru noi.

Despre umilință. O altă abordare

Trăim într-o lume axată pe exterioritate. Fiecare dintre noi vrem să părem altceva decât ceea ce suntem.

Vrem să părem mai tineri sau mai frumoși. – cosmeticale, farduri, exerciții fizice, regim alimentar sau chiar photoshop .

Vrem să părem mai inteligenți – facem studii, obținem diplome, facem chiar căutări pe google care să ne mascheze ignoranța.

Vrem să părem mai bogați – ne lăudăm cu concediile făcute, ne cumpărăm o casă și o mașină mai mult pentru altii decât pentru noi.

Pe scurt, ne „acoperim” cu o lumină pentru care „muncim”. Nu e neapărat o lumină artificială, dar nu e nicidecum o lumină naturală. E doar lumina din pomul cunoașterii. O lumină amestecată. Cu bine și cu rău. Cu adevărat și fals. Cu subiectiv și obiectiv. O lumină duală.

În acest context cred că umilitatea ar putea reprezenta o reîntoarcere la esență. La simplitate. La introspecție. La adevăr. La unitate și corență. Ar putea însemna debarasarea de toate straturile artificiale care ascund ceea ce suntem cu adevărat. Iar dacă facem asta Dumnezeu va putea găsi în noi terenul fertil pe care poate planta arborele vieții.

En od milvado

Ca și cum aș fi împărtit viața în două. O parte pentru mine și o parte pentru El. Partea mea, aleasă cu modestie – doar lucruri care credeam că depind de mine. Partea Lui – doar lucruri imposibile mie. Minuni.

…și anii au trecut… Privind în urmă constat cu surprindere un șir de minuni și o mulțime de lucruri simple care nu s-au îmbunătățit cu nimic.

Cu greu, în cele din urmă am înțeles că, deși totul depinde de mine de fapt nimic nu depinde de mine. Căci totul e în mâna Lui. De la cele mai simple lucruri până la cele mai complicate. Pașii spre înainte se fac doar prin credință.

A crede că pot să fac ceva prin propriile forțe e un idol. A crede că nu pot să fac nimic prin prin propriile forțe e o capcană.