Inteligența e liberul arbitru

Fără inteligență nu poate exista libertate. Instinctele nu sunt libertate. Sunt predestinare.

Fără inteligență suntem incapabili să alegem. Animalele nu aleg, sau aleg foarte puțin în funcție de inteligența lor. O găină versus un câine. Acesta din urmă poate fi dresat deci își poate exersa liberul arbitru ascultându-te. Sau neascultându-te. Când dresajul și instinctul intră în competiție, instinctul câ1tigă.

Pe măsură ce inteligența crește, liberul arbitru devine din ce în ce mai pregnant.

Dacâ Eva n-ar fi fost inteligentă n-ar fi înțeles propunerea șarpelui și n-ar fi fost tentată. Ca dovadă celelalte animale din Gradina Edenului care n-au fost tentate. Dacă îi propun câinelui meu același lucru (să fie ca Dumnezeu) n-ar înțelege nimic.

Într-un fel Dumnezeu a fost „constrâns” de El însuși să ne dea liberul arbitru, căci fără el am fi fost doar niște animale.

Și totuși liberul arbitru e contracarat de predestinare. Dar poate că el a existat înainte de predestinare, iar predestinarea nu e altceva decât o „etalare”, o „dezarhivare”, o vizualizare în timp real a ceea ce a fost cu mult timp înainte realizat grație liberului arbitru.

Trecutul nu poate fi schimbat. În lumea noastră pentru că a fost deja, iar în lumea lui Dumnezeu pentru că nu există.

Suntem deci rezultatul alegerilor pe care le-am făcut deja, înainte de a ne naște? adică alegerile făcute de noi atunci când eram în acea particulă infinit de mare și infinit de mică?

Fericiți cei săraci cu duhul capătă o cu totul altă dimensiune.

Publicitate

Porunca fericirii

Există forțe mult mai puternice decât diavolul și decât Cuvântul lui Dumnezeu. Voința omului. Deciziile omului. Centrul războiului spiritual.

Lupta spirituală se duce între forțele binelui și răului pentru deciziile noastre.

Această forță – sau această falie – să fie consecința directă a faptului că Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru? Existența liberului arbitru să ne dea acea forță incredibilă de a muta munții? de a scoate din sărite toate forțele întunericului? de a ne da superioritate în fața îngerilor? de a ne da acces la încercări care ne vor fasona caracterul?

Încercările să fie marca libertății noastre? pașaportul de a fi fii ai lui Dumnezeu? Încercările să fie cheia progresului spiritual?

***

Dacă mă uit în jurul meu observ ca nimeni nu are o viață normală. Nici fericită. Fericirea pare să nu facă parte din lumea noastră. Fericirea pare să fie doar o aspirație, doar o himeră. Alergăm în permanență după ea fără să o atingem niciodată. Dacă o prindem pentru o clipă ne va scăpa printre degete și o vom pierde rapid. Sau ne vom da seama după un timp că ceea ce am „prins” n-a fost decât o iluzie a fericirii și că fericirea rămâne ca de obicei intangibilă.

Tristețea și nefericirea par să facă parte din lumea noastră. Ne înconjoară în permanență, ne întunecă inimile și privirile și ne alungă fericirea.

Dacă fericirea e o himeră, atunci care să fie scopul vieții noastre, dacă nu acela de a-L căuta pe Dumnezeu cu toată inima și cu toată forța noastră?

Revenim deci la prima poruncă… Să fie ea oare porunca fericirii? Să fie ea baza pentru o viață fericită? Să ajungem la această primă poruncă din orice direcție a vieții ne-am îndrepta? Toate drumurile să ducă înspre ea?

Fericirea să fie altceva decât ceea ce ne imaginăm noi? să fie oare acel sentiment că faptele și gândurile noastre sunt conforme cu voia lui Dumnezeu? Să fie oare faptul că ne-am aliniat liberul arbitru cu cerințele și voia lui Dumnezeu? …pentru că abia atunci putem rezona în armonie cu viața, cu noi înșine și cu cei din jurul nostru. Abia atunci putem învinge forțele negative și intra în destinul nostru. Abia atunci „eliberăm” voia lui Dumnezeu, cea bună, perfectă și agreabilă pentru „curge” și inunda viața noastră.

Evoluționismul sau iluzia libertății

Adenină (A), tiamină (T), citozină (C), Guanină (G). Am putea compara genomul uman cu o carte care ar contine peste 3 miliarde de litere A,T,C si G plasate într-o ordine exactă.

În timp ce unii oameni văd incontestabil această „carte” ca fiind semnătura Celui care ne-a creat, alți văd doar semnătura hazardului.

Dacă prima variantă este cea adevărată (creaționismul) atunci e logic că cealalată variantă (evoluționismul) va fi cea acceptată de marea parte a umanității. Ca și cum spiritul de rebeliune ar genetic înscris în genomul uman. (?)

Dacă creaționismul e adevărat înseamnă că omul nu este chiar ceea ce crede că este. Înseamnă că omul a fost creat si programat (de o ființă superioară lui) să fie exact așa cum este și poartă în sine însuși semnătura celui care l-a creat. O lovitură dureroasă dată orgoliului uman. Omul aparține cuiva. Omul nu-și apartine. Omului nu-i apartine nici măcar inteligența proprie de care este atât de mândru și care i-a permis să descopere genomul uman.

Dacă omul aparține cuiva înseamnă că nu e liber. Înseamnă că tot ceea ce este sau face a fost deja programat în cartea care e viața lui și chiar certificat aproape notarial 🙂  în fiecare celulă a corpului său.

Când realizăm acest lucru revolta curge parcă de la sine. Ca și cum am aștepta venirea șarpelui cel vechi care să ne susure la ureche: dacă evoluționismul e răspunsul atunci sunteți ca Dumnezeu. Sunteți specia dominantă pe această planetă și nimic nu vă poate sta impotrivă. Ce poate fi mai mult decât elita speciei dominante? Sunteți cei mai inteligenți dintre cei inteligenți. Sunteți ca Dumnezeu.

Dacă acceptăm că purtăm în fiecare celulă a corpului nostru semnătura creatorului o altă ușă a cunoașterii e pregătită pentru pasajul nostru. Trebuie doar să avem curajul să punem întrebările corecte.

La prima vedere se pare că nu suntem liberi. Pare că Dumnezeu, încă din a șasea zi a creației, înainte de sabat, a stabilit cu exactitate viața noastră în cele mai mici amănunte. A scris cartea care ne va defini viața,  după care, pentru că a terminat tot ce avea de făcut s-a odihnit. A inventat odihna.

Evoluționiștii cred că omul e liber. Sunt deranjați de ideea unui Dumnezeu care ne urmărește în permanență, de care nu ne putem scunde nicăieri și care într-o oarecare măsura ne-a predestinat.

Ce este însă libertatea? Oare suntem cu adevărat liberi? Am fost oare vreodată cu adevărat liberi? Putem fi liberi câtă vreme nu am depășit frica de moarte? Surprinzător, se pare că n-am fost niciodată liberi și că nici nu avem cum să devenim liberi.

Iar libertatea nu ne e limitată doar de faptul că aparținem celui care ne-a creat ci și de circumstanțele vieții noastre. Orice am face nu putem să ne sustragem circumstanțelor vieții pe care o avem (am fi cu siguranța diferiți dacă ne-am fi născut într-o altă țară, dacă am fi avut o altă educație, dacă am fi fost celebri, dacă am fi avut alți părinții sau alte resurse materiale, dacă am fi fost mai frumoși sau mai puțin frumoși, mai inteligenți sau mai puțin inteligenți).

Cu cât ne gândim mai profund cu atât realizăm că suntem de fapt într-o capcană din care nu avem ieșire și că, fie nu putem fi liberi fie că libertatea nu e ceea ce credem noi că ar fi.

Libertatea nu poate exista în absența unor limite. Suntem liberi să facem ce vrem dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe noi*. Libertatea vine cu cunoașterea. Suntem liberi să fumăm dar dacă o facem în curând nu vom mai fi liberi. Liberi cu adevărat suntem doar dacă cunoaștem adevărul despre fumat. Doar atunci putem lua o decizie liberă.

Cred că libertatea și adevărul sunt sinonime. Nu putem fi cu adevărat liberi dacă nu cunoaștem adevărul. Poate că exact de aceea Isus a spus „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” 

* „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.” (1 Corinteni 6:12)

 

 

Un aluat maleabil/nemaleabil sau predestinare/liber arbitru (2)

Ne nastem intr-o lume in care regulile sunt stabilite inca inainte de a ne naste. Ne nastem intr-o anumita conjunctura economica, intr-o anumita familie, intr-o anumita epoca… si tote acestea independente de alegerea noastra. In consecinta alegerile pe care le facem sunt in mare masura „predestinate” de climatul sau presiunea sociala. Ce poate sa insemne liberul arbitru in aceste circumstante?

In ce ma priveste subscriu in totalitate la ceea ce zice rav Dynovicz. Redau din memorie: liberul arbitru inseamna exact ceea ce spun cele doua cuvinte – adica suntem arbitri in partida care e viata noastra si alegem sa respectam sau sa nu respectam regulile jocului. Avem libertatea de a le respecta sau de a nu le respecta. Atat. Nu noi facem regulile si nu noi vom judeca daca am arbitrat corect sau nu partida care a fost viata noastra.

Un aluat maleabil/nemaleabil sau predestinare/liber arbitru

pornesc de la comentariul lui Abel si ii raspund reluand un bilet mai vechi.

să spui că Dumnezeu are în vedere pe cineva în mod special, alegându-l înainte de întemeierea lumii, şi că această alegere nu atârnă de om, ci doar de Dumnezeu care « are milă » îl pune pe acest presupus « Dumnezeu » într-o situaţie foarte jalnică. Pentru că « alegerea » cui să se se reveleze, pe cine să « mântuiască » şi pe cine să arunce în « iazul de foc » nu mai depinde de om, oricât de mult ar « vrea » şi ar « alerga » acesta. În cazul acesta, totul este « predestinat » şi noi oamenii suntem nişte roboţei care nu putem face nimic.

Şi dacă încerci să o dai pe partea cealaltă, că nu există « predestinare » de felul acesta, că e vorba despre o « pre-ştiinţă » a lui Dumnezeu care le dă la toţi oamenii liberul arbitru să îl accepte sau pe Hristos, dar fiind atot-ştiutor ştia de mai dinainte cine o să-l accepte, situaţia jalnică de care am vorbit nu se schimba cu nimic. Practic, acest « Dumnezeu » nu îmi oferă decât decât: « Acceptă-l pe Hristos sau MORI ». Mulţumesc frumos, nu am nevoie, mai bine omoară-mă, Dumnezeule Taliban!

Eu cred că Dumnezeu nu a avut în vedere niciodată asemenea aberaţii. Aceste credinţe despre « predestinare » slujesc mai degrabă în cel puţin două feluri:
A) Omul îşi auto-confirmă şi auto-justifică sistemele sale de « credinţă »
B) Satisfacă egoul (putred de stricat, în care « nu locuieşte nimic bun »), care se simte bine când aude cât de « special » şi « preţios » este în « ochii lui Dumnezeu »

Nu zic că OMUL nu este special şi preţios în « ochii » lui Dumnezeu, dar, atât timp cât voi citiţi Biblia şi credeţi că voi sunteţi cei speciali iar alţii sunt mizerie, voi aţi avut parte de « har » şi « revelaţii », că voi sunteţi buni, care vor fi răsplătiţi şi alţii sunt răii care vor fi nimiciţi sau pierduţi (este valabil şi reciporca desigur), nu aţi înţeles încă nimic din toată citirea voastră. Vă auto-înşelaţi doar.

***

Mulți sunt chemați dar puțini sunt aleși. Ce anume face diferența între cei chemați și cei aleși?

„Astfel, El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea. Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?”  Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa”? Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară? (Romani 9- 18-21)

El este Olarul iar noi suntem lutul. La prima vedere s-ar părea că Olarul face ce vrea cu lutul Lui. Căci doar El are puterea de a decide întrebuințarea lutului care se găseste în mâinile Sale. S-ar părea că, după principii numai de El știute, o bucată de lut va deveni un vas cu o întrebuințare de cinste în timp ce o altă bucată de lut va deveni un vas pentru o întrebuințare de ocară.

Și iată-ne pierduți în labirintul predestinării. Ce influență am putea avea noi, doar o bucată de lut fiind, dacă Olarul a decis să facă din noi niște vase ale mâniei? Cu siguranță nu e vina noastră. Noi putem face decât ceea ce am fost predestinați să facem. Olarul e nedrept și El însuși o afirmă: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.”

… și totuși Olarul spune că în El nu există nedreptate. Și El spune adevărul întotdeauna.

Olarul are milă de toți. Căci fără această milă am fi cu toții doar vase ale mâniei. Și totuși, ce anume ar putea face diferența între un aluat din care va face un vas pentru o întrebuințare de cinste și un aluat din care va face un vas cu o întrebuințare de ocară?

Și mi-am dat seama că Olarul își cunoaște foarte bine meseria. Cunoaște la perfecțiune toate tipurile de lut (în fața Lui gândurile cele mai ascunse ale inimii noastre sunt în lumină) și va alege un aluat maleabil pentru un vas cu o întrebuințare de cinste și un aluat nemaleabil pentru un vas pentru o întrebuințare de ocară. Un lut smerit, care se lasă învățat și transformat, și un lut orgolios, nemaleabil, care crede că nu are nevoie să fie transformat. 

În această dispută predestinare/liber arbitru mi-am dat seama că tot ce putem alege este să influențăm aluatul din care suntem făcuți. Atât. De aici încolo Olarul va face totul. Misiunea noastră capitală, de viață și de moarte e încheiată.

Cum l-am putea convinge pe Olar să facă din noi un vas cu o întrebuințare de cinste? Doar schimbându-ne și devenind un aluat maleabil în Mâinile Lui. Căutând înțelepciunea. Renunțând la ipocrizie (aluatul fariseilor) sau orgoliu și acceptând cu recunoștință toate încercările* prin care credința noastră va fi pusă  la încercare. Ca să putem deveni curați. Ca să putem deveni vase de cinste.

*”Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc şi o voi curăţa cum se curăţă argintul, o voi lămuri cum se lămureşte aurul. Ei vor chema Numele Meu, şi îi voi asculta; Eu voi zice: „Acesta este poporul Meu!” Şi ei vor zice: „Domnul este Dumnezeul meu!” (Zaharia 13:9)

„Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”; şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!”  Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare de ocară. Deci, dacă cineva se curăţă de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună.  Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată. Fereşte-te de întrebările nebune şi nefolositoare, căci ştii că dau naştere la certuri.  Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului;  şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.” (2 Timotei 19-26)

Ce este liberul arbitru?