Seductia = a crede ceea ce vrei să crezi

Ca si cum masca ar fi aparut mai intai la nivel spiritual, invizibil. Am renuntat sa spunem lucrurilor pe nume si incet incet ne-am (auto)cenzurat in tot ceea ce nu se integra in politically correct. Am invatat sa facem si sa acceptam raul convinsi ca raul e de fapt bine. Concedierile sunt spre binele nostru, distantarea sociala e spre binele nostru, serviciile tot mai proaste sunt si ele spre binele nostru, statisticile si stirile care creaza panica sunt si ele, evident, tot pentru binele nostru. Companiile farmaceutice si guvernele sunt  preocupate sa gaseasca o solutie, iar noi o asteptam nerabdatori.

Cand tacerea noastra a facut ca balanta sa se incline in favoarea celor care au ales tacerea (cenzura), masca s-a materializat la nivel fizic.

Cand gandirea noastra, aliniata la marcajul care se opereaza pe nesimtite asupra omenirii va inclina balanta, marcajul va deveni si el vizibil. Va iesi din sfera spirituala si se va materializa. Si fara el nu vom mai putea nici cumpara si nici vinde…

„Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuiaDrept răspuns, Isus le-a zis: Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva”

care e atidotul seductiei? dragostea fata de adevar

Despre umilință. O altă abordare (3)

Dumnezeu a pregătit pentru noi o cale. O singură cale pentru a intra în Împărăția Lui. Dacă mergem pe ea suntem salvați și nu ne putem pierde. Avem nevoie doar de umilitatea de a accepta ca e singura cale. Că nu noi o alegem și că nu avem nimic de adăugat.

Oamenii sunt însă prea orgolioși și caută propriile lor căi folosindu-se, evident, de lumina confuză din arborele cunoașterii. Unii au inventat religii care să le indice calea, alții mai orgolioși vobesc de știință, alții și mai orgolioși (mai erudiți) (?) vorbesc despre cabala si alte chestii oculte impingând absurdul până acolo încât se servesc de Biblie pentru a a-și confirma unele părți din teoriile lor.

„Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.”„Doamne”, I-a zis Toma, „nu ştim unde Te duci. Cum putem să ştim calea într-acolo?” Isus i-a zis: „Eu sunt Calea , Adevărul şi Viaţa . Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14- 4:6)

 

Prin lumina Ta vedem lumina

Dacă ochiul nostru este sănătos tot trupul nostru va fi plin de lumină

Dacă nu avem lumina Lui (adică Lumina primară, cea necreată, cea care exista înainte ca soarele și luna să fi fost create) tot ce avem e lumina provenită din arborele cunoașterii. O lumină amestecată cu întuneric.

Aşa că, dacă lumina care este în noi este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta.

Lumina din arborele interzis nu e chiar întuneric (căci dacă ar fi doar întuneric și-ar pierde puterea de seducție) ci e doar o semi-obscuritate în care bâjbâim ca nişte orbi de-a lungul unui zid, bâjbâim ca cei ce n-au ochi, ne poticnim ziua-n amiaza mare ca noaptea, în mijlocul celor sănătoşi suntem ca nişte morţi. Mormăim cu toţii ca nişte urşi, ne văităm ca nişte porumbei, aşteptăm izbăvirea, şi nu este, aşteptăm mântuirea, şi ea este departe de noi.

…dar rareori observăm acest lucru. Căci ne comparăm cu cei din jur. Lumina amestecată cu întuneric din arborele cunoașterii e o lumină care ne face să ne comparăm mereu unii cu alții. Și astfel devenim orgolioși (trufia merge înaintea căderii, iar căderea e cauzată de faptul ca din cauza lipsei de lumină devenim incapabili să identificăm obstacolele din fața noastră)  Dacă ne comparăm cu ceilalți nu rareori considerăm ca suntem mai merituoși, că religia noastră e mai bună sau că faptele noastre bune chiar servesc la ceva (deșertăciune a deșertăciunilor)

Lumina din arborele cunoașterii ne face orbi față de înțelepciune.

  • Înţelepciunea strigă pe uliţe, îşi înalţă glasul în pieţe:
  •  strigă unde e zarva mai mare, la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei:
  • Până când veţi iubi prostia, proştilor? Până când le va plăcea batjocoritorilor batjocura şi vor urî nebunii ştiinţa?
  • Întoarceţi-vă să ascultaţi mustrările mele! Iată, voi turna duhul meu peste voi, vă voi face cunoscute cuvintele mele…
  • Fiindcă eu chem, şi voi vă împotriviţi, fiindcă îmi întind mâna, şi nimeni nu ia seama,
  •  fiindcă lepădaţi toate sfaturile mele şi nu vă plac mustrările mele,
  • de aceea şi eu voi râde când veţi fi în vreo nenorocire, îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza,
  • când vă va apuca groaza ca o furtună şi când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când vor da peste voi necazul şi strâmtorarea.
  • Atunci mă vor chema, şi nu voi răspunde; mă vor căuta, şi nu mă vor găsi.
  • Pentru că au urât ştiinţa şi n-au ales frica de Domnul, 
  • pentru că n-au iubit sfaturile mele şi au nesocotit toate mustrările mele,
  •  de aceea se vor hrăni cu rodul umbletelor lor şi se vor sătura cu sfaturile lor.
  •  Căci împotrivirea proştilor îi ucide şi liniştea nebunilor îi pierde,
  • dar cel ce m-ascultă va locui fără grijă, va trăi liniştit şi fără să se teamă de vreun rău.”

***

Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea. Cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei.

 

Despre umilință. O altă abordare (2)

Suntem salvați prin har, prin credință. Nu suntem salvați prin fapte ca să nu se laude nimeni. (Efeseni 2:9)

Cu alte cuvinte doar cei smeriți pot intra în împărăția lui Dumnezeu. Pentru că doar ei pot accepta că intrarea (iertarea) nu e bazată pe meritele personale ci numai și numai pe faptul ca Isus a murit pe cruce pentru noi.

Cărarea credinței

pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. (2 Corinteni 5:7)

Ca și cum umblarea prin credință ar fi cărarea îngustă care duce la viață. Întorci spatele lumii (largă este calea ce duce la pierzare) și alegi să asculți doar de Cuvânt. Uneori cărarea cea îngustă te va duce prin porțiuni care sunt în contradicție cu logica lumii acesteia dar tu știi ca lumea aceasta zace în cel rău. Și rămâi pe cărare chiar dacă din când în când se va face noapte. 

După o vreme constați că tot ce ai de făcut este să te menții pe cărare. Cărarea cea îngustă pare să prindă viață și o forță miraculoasă te atrage spre poarta care e la capătul ei. Nu e nevoie să faci nimic. Trebuie doar să rămâi pe cărare.

(Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. (Ioan 5:19)

Ca și cum umblarea prin credință ar fi o formă de pre-răpire a miresei. Ca și cum răpirea miresei ar fi început deja.

Dualitate

Ca și cum suferința ar fi linia de separare între cei care au duhul lumii și cei care au Duhul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere suferința ar fi nu numai elementul declanșator al acestei dualități ci și elementul care va face deosebirea între cele două tipuri de persoane. Suferința e deci necesară.

În fața suferinței se conturează două tipuri de persoane. Cei care se revoltă și cei care se umilesc în fața Creatorului. Cei care au duhul lumii acesteia și cei care au Duhul lui Dumnezeu.

Despre umilință. O altă abordare

Trăim într-o lume axată pe exterioritate. Fiecare dintre noi vrem să părem altceva decât ceea ce suntem.

Vrem să părem mai tineri sau mai frumoși. – cosmeticale, farduri, exerciții fizice, regim alimentar sau chiar photoshop .

Vrem să părem mai inteligenți – facem studii, obținem diplome, facem chiar căutări pe google care să ne mascheze ignoranța.

Vrem să părem mai bogați – ne lăudăm cu concediile făcute, ne cumpărăm o casă și o mașină mai mult pentru altii decât pentru noi.

Pe scurt, ne „acoperim” cu o lumină pentru care „muncim”. Nu e neapărat o lumină artificială, dar nu e nicidecum o lumină naturală. E doar lumina din pomul cunoașterii. O lumină amestecată. Cu bine și cu rău. Cu adevărat și fals. Cu subiectiv și obiectiv. O lumină duală.

În acest context cred că umilitatea ar putea reprezenta o reîntoarcere la esență. La simplitate. La introspecție. La adevăr. La unitate și corență. Ar putea însemna debarasarea de toate straturile artificiale care ascund ceea ce suntem cu adevărat. Iar dacă facem asta Dumnezeu va putea găsi în noi terenul fertil pe care poate planta arborele vieții.

Evoluționismul sau iluzia libertății

Adenină (A), tiamină (T), citozină (C), Guanină (G). Am putea compara genomul uman cu o carte care ar contine peste 3 miliarde de litere A,T,C si G plasate într-o ordine exactă.

În timp ce unii oameni văd incontestabil această „carte” ca fiind semnătura Celui care ne-a creat, alți văd doar semnătura hazardului.

Dacă prima variantă este cea adevărată (creaționismul) atunci e logic că cealalată variantă (evoluționismul) va fi cea acceptată de marea parte a umanității. Ca și cum spiritul de rebeliune ar genetic înscris în genomul uman. (?)

Dacă creaționismul e adevărat înseamnă că omul nu este chiar ceea ce crede că este. Înseamnă că omul a fost creat si programat (de o ființă superioară lui) să fie exact așa cum este și poartă în sine însuși semnătura celui care l-a creat. O lovitură dureroasă dată orgoliului uman. Omul aparține cuiva. Omul nu-și apartine. Omului nu-i apartine nici măcar inteligența proprie de care este atât de mândru și care i-a permis să descopere genomul uman.

Dacă omul aparține cuiva înseamnă că nu e liber. Înseamnă că tot ceea ce este sau face a fost deja programat în cartea care e viața lui și chiar certificat aproape notarial 🙂  în fiecare celulă a corpului său.

Când realizăm acest lucru revolta curge parcă de la sine. Ca și cum am aștepta venirea șarpelui cel vechi care să ne susure la ureche: dacă evoluționismul e răspunsul atunci sunteți ca Dumnezeu. Sunteți specia dominantă pe această planetă și nimic nu vă poate sta impotrivă. Ce poate fi mai mult decât elita speciei dominante? Sunteți cei mai inteligenți dintre cei inteligenți. Sunteți ca Dumnezeu.

Dacă acceptăm că purtăm în fiecare celulă a corpului nostru semnătura creatorului o altă ușă a cunoașterii e pregătită pentru pasajul nostru. Trebuie doar să avem curajul să punem întrebările corecte.

La prima vedere se pare că nu suntem liberi. Pare că Dumnezeu, încă din a șasea zi a creației, înainte de sabat, a stabilit cu exactitate viața noastră în cele mai mici amănunte. A scris cartea care ne va defini viața,  după care, pentru că a terminat tot ce avea de făcut s-a odihnit. A inventat odihna.

Evoluționiștii cred că omul e liber. Sunt deranjați de ideea unui Dumnezeu care ne urmărește în permanență, de care nu ne putem scunde nicăieri și care într-o oarecare măsura ne-a predestinat.

Ce este însă libertatea? Oare suntem cu adevărat liberi? Am fost oare vreodată cu adevărat liberi? Putem fi liberi câtă vreme nu am depășit frica de moarte? Surprinzător, se pare că n-am fost niciodată liberi și că nici nu avem cum să devenim liberi.

Iar libertatea nu ne e limitată doar de faptul că aparținem celui care ne-a creat ci și de circumstanțele vieții noastre. Orice am face nu putem să ne sustragem circumstanțelor vieții pe care o avem (am fi cu siguranța diferiți dacă ne-am fi născut într-o altă țară, dacă am fi avut o altă educație, dacă am fi fost celebri, dacă am fi avut alți părinții sau alte resurse materiale, dacă am fi fost mai frumoși sau mai puțin frumoși, mai inteligenți sau mai puțin inteligenți).

Cu cât ne gândim mai profund cu atât realizăm că suntem de fapt într-o capcană din care nu avem ieșire și că, fie nu putem fi liberi fie că libertatea nu e ceea ce credem noi că ar fi.

Libertatea nu poate exista în absența unor limite. Suntem liberi să facem ce vrem dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe noi*. Libertatea vine cu cunoașterea. Suntem liberi să fumăm dar dacă o facem în curând nu vom mai fi liberi. Liberi cu adevărat suntem doar dacă cunoaștem adevărul despre fumat. Doar atunci putem lua o decizie liberă.

Cred că libertatea și adevărul sunt sinonime. Nu putem fi cu adevărat liberi dacă nu cunoaștem adevărul. Poate că exact de aceea Isus a spus Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” 

* „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.” (1 Corinteni 6:12)

 

 

Urgia a noua

Lumea noastră s-a acoperit cu voaluri. Fiecare nouă zi aduce cu ea un nou voal care se adaugă peste voalurile precedente. Cu fiecare zi ce trece lumina e tot mai filtrată si imperceptibil mai slabă. Dacă lumina scade, întunericul se măreste. Fecioarele înțelepte discern aceste semne si înțeleg ca e timpul să cumpere (nu totul e gratuit) ulei suplimentar pentru lămpile lor.

Cu fiecare zi ce trece ne apropiem pe nesimțite de zilele de pe urmă. De întuneric. De obscuritate. De acel întuneric care se poate pipăi. (Exod 10:21)

Totusi, în țara Egiptului, în locurile în care locuiau copiii lui Israel era lumină. În lumea noastră e la fel. Cu fiecare zi ce trece ne apropiem de zilele de pe urmă. De zilele de obscuritate. De ignoranța care rezultă din obscuritate. Ne apropiem de noaptea în care nimeni nu mai poate lucra.

Când lumina dispare si întunericul se poate pipăi fecioarele înțelepte înțeleg că e momentul să folosească uleiul suplimentar pe care l-au pregătit pentru lămpile lor. Lumina acestora va face diferența între cei care îl slujesc pe Dumnezeu și cei care nu-L slujesc. (Maleahi 3:18)

Paradoxul ateului cumsecade

La început Dumnezeu a creat o lume spirituală fără voaluri. Îngerii erau în prezența Lui și cunoașterea era accesibilă. Îngerii nu aveau nevoie de credință și nu trebuiau să „tatoneze” pentru a-L descoperi pe Dumnezeu. Cu toate acestea o treime din îngeri s-au revoltat. Lucifer a devenit Satan și a atras de partea lui o treime din îngerii care înainte îl serveau pe Dumnezeu.

Pe urmă Dumnezeu a creat o lume materială fără voaluri. Omul era în prezența lui Dumnezeu și cunoașterea era accesibilă chiar dacă o parte din această cunoaștere era încă „închisă”.  O măsură de precauție. O falie care conținea în ea însăși puterea vindecării. A regenerării. Îngerii căzuți, din cauză că aveau acces la cunoaștere înainte de cădere nu au mai putut fi salvați.

Omul adamic s-a alăturat îngerilor căzuți și lumea materială s-a acoperit de voaluri. Omul, deși era în prezența lui Dumnezeu nu mai putea nici să-L vadă și nici să-L mai audă. Omul e pierdut contactul cu Dumnezeu și Dumnezeu a trebuit să-și aleagă un popor pentru a vorbi umanității.

*

Când un ateu cumsecade privește lumea din jurul lui, războaie, exploatare, nedreptăți etc. se întreabă plin de compasiune și revoltă „unde e Dumnezeu” și își răspunde plin de umanism „dacă Dumnezeu ar exista nu ar putea să permită toate astea”.

În același timp, același ateu cumsecade citește Vechiul Testament și își spune din nou plin de compasiune și umanism „Vechiul Testament e plin de violență”.

În concluzie, acest ateu cumsecade și plin de bune intenții e de fapt un paradox. El se revoltă și atunci când Dumnezeu intervine în istoria omenirii dar și atunci când Dumnezeu nu intervine.  Ateul cumsecade vede doar problema dar nu are nicio idee despre soluție.