Prima poruncă: Cunoaște-L pe Dumnezeu!

Spuneam mai demult că pentru a iubi cu adevărat oamenii e nevoie să-i vedem exact cum sunt în realitate. Și mă întrebam cum am putea să-i iubim dacă sunt răi? Care să fie în mod concret acel declic care ar trebui să se producă în inima noastră pentru ca să ne putem iubi vrăjmașii?

E adevarat că dragostea constă în fapte și nu în vorbe sau sentimente și că faptele sunt întotdeauna alegerea noastră conștientă. Totuși faptele făcute fără ca inima să fie prezentă sunt fade. Niște fructe de plastic care seamană la perfecțiune cu originalul. Atât doar că sunt o imitație. O poleială. O bucată de plastic frumos colorată.

Dacă faptele le putem controla, sentimentele scapă întotdeauna controlului nostru și oricât am încerca nu reușim să le domesticim.

Prima poruncă ne cere într-un mod clar și fără echivoc să ne controlam sentimentele. Ne cere ceva imposibil? Cum poate Dumnezeu să ne poruncească să-L iubim? Cum putem iubi pe cineva constrânși fiind?

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.”

Dumnezeu ne iubește chiar dacă câteodată felul în care lucrează în viața noastră e de neînțeles și pare pentru cei fără credință a fi tocmai contrariul.

Având în vedere cine suntem noi și cine este El, cum poate Dumnezeu să ne iubească? Cred că explicația e extrem de simplă. Fiecare dintre noi e capabil să se iubească pe sine insuși știind în același timp toate lucrurile (rele) pe care le-a gândit și practicat de-a lungul vieții. (Vorbesc de cele care nu ne fac cinste, dar nu numai despre ele. Pentru că și faptele care ne fac cinste au avut de multe ori motivații care nu ne fac cinste)

Pentru că știm exact care ne-au fost traumele și rănile trecutului înțelegem că o simplă vorbă sau un simplu cuvânt pot avea un impact diferit în inima noastră, inimă în care există și zone sensibile și zone normale. Cum ne cunoaștem mai bine decât îi cunoaștem pe cei din jurul nostru devenim subiectivi. Nu-i judecăm pe toți cu aceeași măsură pentru că nu cunoaștem decăt în parte. O măsură pentru noi și o altă măsură pentru ceilalți.

Iubirea aproapelui ar trebui să înceapă prin cunoașterea acestuia. Ca sa ne putem iubi aproapele trebuie mai întâi să-l cunoaștem. Dar e oare suficient sa cunoaștem natura umană și să înțelegem că în spatele fiecărui act de violență sau răutate gratuită se ascunde o trauma? Traumele nu pot fi o scuză pentru tot.

Dumnezeu ne poate iubi pentru că El e singurul care ne cunoaște. ȘI ne cunoaște chiar mai bine decât ne cunoaștem noi înșine. În același fel și noi il putem iubi doar dacă-L cunoaștem. Altfel nu facem decât să ne inventăm un Dumnezeu pe care să-l putem iubi.  Un idol. Nu suntem capabili sa iubim fără a cunoaște. Și apoi ce iubire ar fi aia? Dacă nu-L cunoaștem ne expunem riscului ca sentimentele să ne voaleze inteligența și putem fi convinși că avem dreptate chiar și atunci când greșim.

În acest context prima porunca e un îndemn clar in a-l cunoaște pe Dumnezeu. Pentru a-L cunoaște trebuie să renunțăm la noi înșine – la ideile noastre preconcepute despre dragoste și despre cum ar trebui să acționeze un Dumnezeu care e dragoste – și să avem umilința de a ne lăsă învățați. Dacă ideea noastră despre dragoste e contrară a ceea ce Biblia ne învață înseamnă că imaginea noastră despre dragoste e falsă și că e timpul să ne-o revizuim.

Reclame

A vorbi mai puțin e strategic

O mică sămânță cât s-o rătăcești dacă nu ești atent, puțin pământ, apă și multă lumină. În spatele ochilor închiși m-am ascuns în ramurile crescute peste noapte. Un loc știut doar de El și doar de mine. Fără zgomot de fond. Fără paraziți. Liniște. Pace. Un avant-goût a celor o mie de ani de pace.

***

Satan nu ne cunoaște gândurile.  A vorbi mai puțin e strategic.

Contratimp

O lume nebuna care alearga prea repede. Haotic. Cei care fac ca pamantul sa se invarteasca au uns rotile dintate ale mecanismului ancestral cu prea multa vaselina. Pamantul se invarte prea repede. Ametiti, oamenii nu mai au timp sa asculte ticaitul mnoton al timpului care trece.

Viteza e molipsitoare. Nimeni nu mai asculta pe nimeni si toti se grabesc sa vorbeasca. De parca timpul ar fi limitat de balaurul care inghite in fiecare zi cate-o portie de timp.  Pe bucati.  Azi o ureche, maine inca o ureche … O lume de surzi. Nimeni nu mai are timp sa gandeasca. Idei prespalate, nesifonabile, pregandite  si  disponibile pe toate gardurile. De sarma ghimpata.  Nu trebuie decat sa intinzi mana si sa le culegi. Sa le share-uiesti. Si sa le mananci ca pe like-uri.

***

Iar Dumnezeu, desuet ca de obicei, ne-a prevazut pe fiecare, democratic si nenegociabil cu o doua urechi si cu o singura gura. Ca si cum ar avea pretentia sa vorbim mai putin si sa ascultam mai mult. Cine mai are timp sa-L asculte?

 

 

 

Premisele ultimei generații

Marile greșeli se fac atunci când ne pierdem răbdarea. Ca din „întâmplare” Dumnezeu ne testează întotdeauna răbdarea. În general El intervine în viața noastră exact atunci când nu mai putem la care adaugâ înca puțin timp. Iar acel „înca” face diferența. Credința în El este până la urmă o forma de răbdare.

Saul nu ar fi trebuit să fie rege pentru că era din tribul lui Beniamin. Însa cum poporul (care nu mai avea rabdare)  reclama un rege și cum asupra tribului lui Iuda era o maledicție valabilă până la a zecea generație, soluția a fost Saul.

(Dumnezeu răspunde rugăciunilor. Însa când cerem ceva împotriva voii Lui răspunsul vine la pachet cu pedeapsa – un alt exemplu ar fi episodul cu prepelițele din deșert)

Înaintea războiului cu filistinii, Saul, așezat (spiritual)  pe puntea îngustă între „nu mai pot plus înca ceva” și-a pierdut răbdarea. Iar aceasta lipsa de răbdare a deschis o breșa în scutul lui individual de protecție și neascultarea s-a infiltrat.

Mai târziu, prin profetul Samuel, Dumnezeu îi va cere lui Saul să ștearga de pe fața pământului tot ce-i aparținea lui Amalec. De la oameni până la animale. (1 Samuel 15:3)

(a omorî pe cineva nu înseamnă a omorî doar o persoană. Înseamnă a modifica viitorul. A face să dispară o întreagă generație. Urmași, urmașii urmașilor plus modificările pe care acești urmași le-ar produce în viața celorlalți oameni. O crimă înseamnă până la urma a modifica fața lumii)

Întrebarea este de ce anume Dumnezeu voia sa modifice fața lumii făcând să dispară Amalec? Tradiția ebraică spune că în intervalul de timp de după capturarea lui Amalec și până în momentul în care Samuel l-a ucis, Amalec a apucat să lase un urmaș. Acest urmaș îl vom regăsi mai târziu în persoana lui Haman Agaghitul, adică în cel care a inițiat prima încercare de exterminare a poporului evreu. Același spirit amalecit îl vom întâlni mai târziu în nazism culminand cu Holocaustul.

(Există unele voci care spun că Hitler ar fi fost evreu. Dacă e așa, asta nu face decat sa explice mai bine situația, caci insăsi Amalec era nepotul lui Esau – Geneza 36:12)

Holocaustul a deschis perioada ultimei generații. Începând de atunci trăim în ultima generație.

O singura zi

Avem un Dumnezeu al cuvantului si nu al imaginii. Nu putem sa Il vedem dar putem sa Il auzim. Un singur cuvant rostit de El e suficient sa creeze intreg universul. Intr-o singura zi. Ziua intai. Ziua unu. Ziua creatiei. Ziua care contine in interiorul ei o lume intreaga. Ziua care ne contine  pe noi toti. O zi in afara timpului si in acelasi timp care contine in interiorul ei  timpul in intregimea lui. Prezentul, trecutul si viitorul toate condensate, miniaturizate, intr-o  samanta de posibilitati in continua expansiune.

Cata vreme universul nostru e in expansiune inseamna ca acea samanta plantata in ziua unu a creatiei nu a terminat de construit tot ceea ce a fost programata. Inseamna ca mai este inca timp si ca mai este inca loc. Inseamna ca Dumnezeu, asezat in afara timpului asteapta…

Nu-i asa ca a devenit simplu de inteles de ce Biblia spune ca Dumenzeu ne cunoaste inca inainte ca noi sa fi existat? si ca stie dinainte care dintre noi vom fi ai Lui intr-o zi?

________________

In varianta originala a Genezei (Berechit) verbul a crea este folosit doar in relatie cu ziua intai. Pentru celelalte zile sunt folosite alte verbe care inseamna: a modela, a fasona ceea ce a fost deja creat. De remarcat ca acelasi cuvant , a crea, este folosit atunci cand Dumnezeu vorbeste de o inima noua. Pentru cei care cred in El.

Cuvantul berechit este el insusi o cheie. Literele din care e compus sugereaza o expansiune totala.

Probabilități

Avem legea (faptele bune) și avem credința in Isus (harul). Toate amestecate într-un borcan numit viața noastră.  Avem dreptul sa facem două extrageri  ținând cont de ordine și fără să punem înapoi în borcan varianta extrasă. Care e probabilitatea să alegem combinația câștigătoare?

P(1) lege + lege = pedeapsă (2/4 x 1/3 = 2/12)

P(2) credința + credința = pedeapsă (2/4 x 1/3 = 2/12)

P(3) lege + credință = mântuire (2/4 x 2/3 = 4/12)

P(4) credință + lege = mântuire (2/4 x 2/3 = 4/12)

P(1) + P(2) = 1/3 (pedeapsă)

P(3) + P(4) = 2/3 (mântuire)

Matematic ar fi mai simplu să algem varianta corectă. Cum se face oare că viața anulează matematica?

****

Alegerile noastre și consecințele acestora… cam asa aș rezuma și simplifica la maximum viața. Între aceste două limite se derulează povești de viață, unele mai interesante, altele mai puțin interesante, însă toate pline mai mult sau mai puțin de suferință. Care sa fie oare cauza acestei suferințe constante? De ce uneori simțim că totul e posibil iar alteori totul ne pare ostil? De ce avem uneori impresia că toate eforturile noastre spre mai bine sunt zadarnice și că orice am face bucuriile vieții ne scapă printre degete?

Cred ca viața e un slalom printre încercări, pedepse și binecuvântări, variabile și constante în același timp, toate asezonate cu liberul nostru arbitru. Probabilități.

Într-o anumită măsură suntem arhitecții vieților noastre, dar rareori ne dăm seama de acest lucru. “Poporul meu moare din lipsă de cunoștință” (Osea 4:6)

Ca și cum uneori am porni în viață fără să avem instrucțiunile de folosire. Unii rătăcesc o buna parte din viață înainte să descopere adevărul, pe când alții rătăcesc o viață întreagă. Ne folosim energia pentru a ne croi o viață cât mai frumoasă, dar mai devreme sau mai târziu ne dăm seama că asta nu depinde numai de noi, că există nenumărate variabile în ecuația noastră. Care sunt aceste variabile? Avem vreo influență asupra lor? Uneori toate aceste variabile lucrează în favoarea noastră și totuși suntem nefericiți. Care să fie acel ingredient secret de care depinde mulțumirea noastră? Putem fi multumiți sau nemultumiți indiferent de circumstanțe? De ce navigam prin viață, ca și pe un teren ostil, fară să găsim o zonă de pace absolută, de liniște deplină, de securitate absolută și confort, și suntem veșnic în căutarea unui loc perfect în care să ne ancorăm și să ne “plantăm” rădăcinile și din care să ne “extragem” necesarul de energie, de mulțumire, de fericire, de încredere și speranță. Un loc perfect care să devină sursa inepuizabilă a împlinirii noastre indiferent de circumstanțele vieții.

Unde găsim acel “centru” perfect al vieții noastre care să rămână stabil indiferent de ceea ce se întâmplă… Cum îl găsim? Cum îl identificăm? Pe ce se bazează speranța noastră?

***

“Să găsim o puternică îmbarbătare noi, a căror scăpare a fost să apucam nădejdea care ne era pusa înainte, pe care o avem ca ca pe o ancoră a sufletului; o nădejde tare și neclintită care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul templului“ (Evrei 6:19)

Ca să-l găsim trebuie să “traversăm” timpul nostru pentru a “atinge” eternitatea; abia atunci “ancora” noastră va întâlni prezența eternă a lui Dumnezeu cel viu și adevărat și abia atunci vom fi în securitate iar perspectiva noastră limitată/temporală se va transforma. Și indiferent de încercările prin care vom trece vom fi mereu mulțumiți și împăcati cu noi înșine. Pentru ca acesta este sensul vieții noastre. Pentru ca am fost creați să-L cunoaștem și să-L întâlnim pe Dumnezeu.

În prezența Ta

Dumnezeu e peste tot. Chiar și acolo unde nu e. Există diferite niveluri ale prezenței Sale.

În templul din Ierusalim prezența lui Dumnezeu (Shekinah) a rămas în mijlocul poporului său timp de generații. Cât timp evreii i-au construit in locaș sfânt.

„Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25:8)

Pentru ca prezența lui Dumnezeu să rămână în mijlocul nostru e nevoie să îi „construim” un locaș sfânt. Responsabilitatea de a construi un locaș sfânt ne aparține nouă. Dacă nu îi construim acel locaș sfânt prezența Sa nu va veni în mijlocul nostru…  Vom ramane la stadiul de omniprezență…

În Vechiul Testament Dumnezeu a invațat poporul evreu cum să construiasca un locaș sfânt. Odată construit, semnele și minunile se produceau în mod curent – viziuni, cuvinte profetice, vizite ale îngerilor…

Pentru ca să fim și să rămânem în prezența lui Dumnezeu (trupul nostru e templul Duhului Sfânt) trebuie să învățăm care sunt lucrurile incompatibile cu prezența Lui și care sunt lucrurile care Ii fac plăcere. Trebuie să fugim de idolatrie (datorită idolatriei lui Israel prezența lui Dumnezeu a părăsit treptat templul Ezechiel 8-11) și bineînteles trebuie să-L luam pe Dumnezeu în serios. Avem responsabilitatea fiecarui cuvânt pe care-l rostim și a fiecărui angajament pe care ni l-am asumat.

În ziua judecații vom da socoteală pentru fiecare cuvânt pe care l-am rostit. Orice „da” al nostru trebuie sa fie „da” și orice „nu” al nostru trebuie sa fie „nu” pentru ca sa nu cădem sub judecată (Iacov 5:12)

În prezența Sa nu putem intra oricum. În niciun caz cu bocancii plini de noroi, neglijenți, îmbrăcați cu haine rupte și murdare. Dacă vrem să intrăm în Prezența Lui trebuie să respectăm niște reguli. Trebuie să ne apropiem cu prudență și într-un mod responsabil. Căci El va „fi sfințit de cei ce se apropie de El” (Exod 10:3)

„Fățarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, când a zis: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura și mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba mă cinstesc ei invățând ca invațături niște porunci omenești” (Matei 15:7-9)