Trebuie să eliminăm cauza și nu să ne concentrăm asupra efectelor

Problema (mea) nu sunt vorbele (cele pe care le rostesc atunci cand sunt supărată, nervoasă, obosită etc.) Problema (mea) nu sunt gândurile (cele care aleargă necontrolate, nestăvilite și care scapă controlului). Problema (mea) e în interiorul meu. E inima mea. E însăși esența ființei mele.

Dacă inima mea se schimbă, gândurile și cuvintele pe care le voi rosti se vor schimba și ele fără niciun efort. Vor urma doar cursul firesc.

Pentru ca inima să se schimbe e nevoie de suferință. E nevoie să fie sfărâmată în mii de bucăți și apoi înlocuită cu o inimă nouă.

Am eu curajul să mă rog pentru o inimă nouă??? M-aș ruga mai degraba pentru o pauză. Și totuși… pauza m-ar putea face să ratez binecuvântările păstrate pentru mine în cămările cerului și să nu-mi mai ajungă timpul să le culeg pe toate (?)

Și atunci îmi fac (cu mult curaj) aceste cuvinte ale mele, simțindu-le ca și cum eu le-as fi rostit pentru prima dată: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta.”

______________

Un cerc vicios. Să ceri mereu iertare pentru greșeli trecute dar fără să elimini sursa acelor greșeli. Să te simți mereu mic, umilit și prins parcă într-o cursă.

…e inutil să cerem mereu iertare pentru greșeli care au fost deja iertate. E momentul ca rădăcina păcatului să fie îndepărtată. Smulsă din inima noastră. Căci doar atunci greșelile, (chiar dacă rămân la stadiu de gânduri) nu se vor mai putea repeta.

Să nu stăm de vorbă cu șarpele că riscăm să nu mai știm care pom e în mijlocul grădinii

Influențele negative sunt întotdeauna mai puternice decât cele pozitive. Nu ne putem păstra curați dacă ne amestecăm cu cei care nu sunt curați. Dacă dăm câinilor lucrurile sfinte și dacă aruncăm mărgăritarele noastre înaintea porcilor nu numai că aceștia nu vor avea nicio considerație pentru pentru lucrurile noastre prețioase ci ne riscăm și pielea. Că se pot întoarce să „să ne rupă” (Matei 7:6) Dacă întrăm în lături ne mănâncă porcii.

Cum intrăm în lături? Prin mai multe căi, căci largă este calea care duce la pierzare. Una dintre aceste căi ar fi să cochetăm cu gândurile negative. Cu frica, cu resentimentele sau cu întrebarea care ne vine în mod firesc pe buze atunci când suntem confruntați cu dificultăți ce par de netrecut: „Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu este?”

Dacă nu cochetăm cu resentimentele și cu amărăciunea, dacă îi binecuvântăm pe cei care ne-au făcut rău și dacă ne străduim să răspundem răului prin bine atunci vom avea discernâmânt. Și vom putea evita cursele în care cel rău ar vrea să ne atragă. Și nu numai. Ne vom da seama dacă o dificultate prin care trecem este o binecuvântare sau dacă este un blestem.

_____________________________

Eva a discutat cu șarpele. Genesa 3:2 ne aduce în plin mijlocul unei conversații. O conversație care a zăpăcit-o de tot pe Eva, până acolo încât să nu mai știe nici care pom era în mijlocul grădinii. Pomul din mijlocul grădinii era pomul vieții, pom din care avea dreptul să mănânce.

„Dar, despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ‘Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.’”

” Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.”

 

Arca lui Noe a fost doar un pretext

Potop. Ploi fără sfârșit timp de 40 de zile. Cutremure. Tsunami. Calamitați fără număr.

În acea dezlănțuire a naturii la ce i-ar fi folosit arca? dacă nu doar să-i întârzie moartea inevitabila. A lui și a animalelor din corabie.

În acea dezlănțuire a naturii doar Dumnezeu l-a salvat. Doar Dumnezeu a fost cel care a păzit arca.

Dacă Dumnezeu a acționat în mod miraculos salvându-l pe Noe și corabia lui, de ce a fost nevoie ca Noe să o construiască? De ce să-și piardă Noe timpul construind corabia când, în final, doar o minune făcută de Dumnezeu l-a salvat? Nu putea Dumnezeu să-l salveze alfel? fără să-l pună să construiască ceva absolut inutil? De ce a vrut Dumnezeu ca Noe să construiască arca?

____________________________________

Arca lui Noe a fost un pretext. Arca lui Noe a fost prilejul creat de Dumnezeu, pentru ca Noe să poată vorbi generației din care făcea parte despre judecata care va urma. A fost ocazia ca aceasta generație să se pocăiască și să se întoarcă de pe drumul greșit.

În timpul în care Noe lucra la corabie, în mijlocul uscatului, cu siguranță că cei din jurul lui l-au întrebat ce face. De ce face o corabie în mijlocul uscatului. Iar Noe a avut posibilitatea să le spună de ce o face. Perioada în care Noe a construit corabia a fost o perioadă de har. O perioadă în care oamenii ar fi putut evita potopul. Dar, cum în afară de Noe nu s-a mai găsit niciun om drept, judecata s-a abătut peste întreaga omenire.

Arca lui Noe a fost un prilej de evanghelizare. Când vestea cea bună a evangheliei va fi vestită pe tot pământul, nu vor mai exista oameni care să spună că n-au știut. Cu toții vom fi responsabili. Iar când societatea noastră va atinge pragul în care binele nu se va mai putea dezvolta, atunci va fi momentul în care harul se va termina. Va fi la fel ca pe vremea lui Noe. La fel cum el a predicat în zadar iminența potopului, exact în același mod evanghelia vestită de noi nu va mai trezi pe nimeni.

Suntem în perioada în care Noe își construiește corabia. De noi depinde dacă îl luăm sau nu în serios. 

„Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.” (Matei 24:37)

 

oriunde te-ai afla, întotdeauna vei întâlni… … un idiot.

Cum și de ce a ajuns șarpele în grădina Edenului

Dumnezeu a sădit o grădină în Eden si l-a pus pe om acolo. Cu un anume scop. Mai întâi pentru a da un nume tuturor fiarelor câmpului si tuturor păsărilor cerului, iar apoi ca să lucreze grădina și să o păzească.

Să o păzească de cine? Cine sau ce anume s-ar fi putut infiltra în grădină dacă Adam nu și-ar fi făcut partea?

Adam nu și-a îngrijit grădina și nici nu a păzit-o. Și astfel șarpele a ajuns în grădină.

Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Genesa 2:15)

_________________________

după inundație am lăsat ușile cabanei din grădină deschise. Ca să se usuce lemnul din care e făcută. Din neglijență am lăsat ușile prea mult timp deschise. Nu a intrat nimeni să-mi fure uneltele însă am avut parte de o altă supriză. Un șarpe a ales să-și instaleze domiciliul acolo. Și va fi dificil să-l alung.

Neascultarea de Dumnezeu (lenea și indolența noastră) nu crează șerpi dar îi atrage în viața noastră. Dacă nu ne păzim mintea și lăsăm resentimente, amărăciune sau emoții negative să-și facă cuibul în inima noastră atunci putem fi siguri că nu va dura mult și acțiunile noastre vor fi influențate. 

categoria „de la alții” conține idei pe care le-am citit sau auzit și care m-au impresionat, mi-au explicat unele lucruri și mi-au deschis ochii spre noi orizonturi.

lumină și Lumină

Am să notez aici, la categoria „de la alții” idei pe care le-am citit sau auzit și care m-au impresionat, mi-au explicat unele lucruri și mi-au deschis ochii spre noi orizonturi.

Există 2 feluri de lumină. Lumina care vine de la soare si lumina care vine de la Dumnezeu (Dumnezeu a zis în prima zi a creației, moment în care soarele nu fusese creat: „sa fie lumină și s-a făcut lumină”).

Există deci o lumină naturală și o lumină spirituală. Dacă lumina naturală alungă întunericul (când răsare soarele întunericul nopții dispare) nu tot așa e situația cu lumina spirituală. Lumina spirituală are voință proprie și ea nu poate lumina decât acolo unde e primită. Acesta este motivul pentru care cei care propavăduiesc evanghelia nu pot s-o facă decât acolo unde sunt primiți. Acesta este și motivul pentru care cei din jurul nostru nu pot să înțeleagă nici cine este Dumnezeu și nici pentru ce a venit Isus pe pământ, oricât am încerca să le explicăm.

„Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.” (Ioan 3:19)

________________________________

Notă: traducerea corecta a versetului 5 din capitolul 1 al Evangheliei după Ioan este:

Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a primit-o.” (în loc de n-a biruit-o în traducerea Cornilescu sau cuprins-o – traducerea bisericii ortodoxe)

această lumină a venit la ai săi dar aceștia nu au primit-o. (versetul 11)

Miorița religioasă

Ciobanul posesor al Mioriței chiar dacă are „câini mai bărbați și cai învățați”și chiar dacă e prevenit de blânda patrupedă cu lână plăviță de complotul a cărui victimă ar putea fi, decide că dacă așa îi este scris așa va sfârși. Simplu și eficient. Că doar cine e el să se revolte în fața destinului? E mult mai comodă resemnarea. De ce să-și bată capul să gândească și să găsească o soluție? Să facă plângere la poliție? la șeriful satului? să se apere singur? Prea complicat. Dacă posmagii nu-s muieți (sper ca știți povestea 🙂 ) atunci moartea e preferabilă acestei vieți care te pune din când în când să-ți bați capul, să iei decizii și culmea nesimțirii să le și pui în practică. Cât efort irosit!!!! Dacă cumnva doamne ferește ai lua decizia proastă? nu-i mai simplu să nu iei nicio decizie? Atunci nimeni (că de conștiința proprie nu poate fi vorba) nu-ți poate reproșa că ai greșit. Cazi mereu în picioare și poți arunca pisica în ograda celor care au făcut ceva. Stai și arăți cu degetul înspre ei: Ați greșit!!!! Eu n-am greșit niciodată!!!!!

Ciobanul posesor al Mioriței religioase s-a născut într-o anumită religie. N-are importanță care, că oricum nu-l interesează. Dacă s-a născut în religia aia înseamnă că așa i-a fost scris și acolo trebuie să moară. Nu se întreabă dacă-i cea bună sau dacă nu-i cea bună că oricum dacă e greșită el consideră că n-are nicio vină. Vina aparține celor care au ales-o în locul lui. El, resemnat în fața inevitabilului, merge mai departe conștiincios până la moarte. Asta e calea lui și nimeni și nimic nu-l poate abate de la ea. Nici măcar adevărul, nici dreptatea, nici logica și nicio forță omenească sau dumnezeiască, căci nu există nicio lege împotriva prostiei. Prostia e legală.

 

Pentru ca prostia celorlalți să nu te deranjeze trebuie să fii ori mai prost ori superior lor

Să zicem că câinele meu a acceptat o inimă nouă. Cum comunic cu el? căci chiar dacă are o inimă nouă tot câine a rămas – dă din coadă, latră, mârâie si scheaună. Un limbaj rudimentar care la un moment dat devine insuficient. Frustrant și obositor pentru mine, căci mă obligă să mă cobor mereu la nivelul lui. El, câinele, nici nu poate bănui că există mai mult. Mereu mai mult. Infinit mai mult. Mi-e greu să-i explic căci dacă a reușit să descopere noi nuanțe ale lătratului, i s-ar putea părea că a cucerit tot universul și există posibilitatea să nu vrea mai mult. Cum îl fac să priceapă că acest progres nu înseamnă mai nimic pentru mine? Că are nevoie de o veșnicie ca să priceapă tot ce ar fi de priceput?

Apar și aici 2 feluri de câini. Câinele smerit – cel care se lasă învățat și câinele resemnat – cel care nu vrea mai mult. Câinele smerit care se consideră sărac cu duhul și câinele resemnat care se consideră inteligent.

Câinii săraci cu duhul se lasă învățați. Acceptă că ei nu știu nimic și că eu știu mai mult, și sunt gata să plătească prețul. Sunt câinii care au priceput că smerenia e cheia spre progres. Prețul e drumul pe cărarea îngustă. Efortul și oboseala sunt considerate floare la ureche față de posibilitățile uimitoare ce se deschid în fața lor.

Alți câini, cei resemnați, consideră că lătratul nuanțat e deja totul. Nu vor să știe mai mult. Nu pot crede că există mai mult. Neagă tot ce există dincolo de această comunicare. Și nu numai. Sunt gata să-i muște pe toți ceilalți câini smeriți, adică pe cei care vor să meargă mai departe. Au impresia că acești câini au devenit dușmanii lor. Doar le amenință superioritatea, nu?* (căci sunt și ei superiori față de câinii care au refuzat o inimă nouă)

  • câinele resemnat chiar dacă n-ar recunoaște nici picat cu ceară știe că câinele smerit îi este superior.

Câinele care vrea să meargă mai departe, pe cărarea îngustă, cea pe care puțini o aleg, va descoperi în fața lui un drum presărat cu încercări, cu suferințe, cu lipsuri, cu deșerturi și bineînțeles cu șicane din partea câinilor resemnați, cei care au rămas pe loc (la lătratul nuanțat). Aceste șicane vor fi de neînțeles pentru el și o vreme se va strădui să explice câinelui auto-suficient ce ar trebui să facă ca să descopere și el minunile pe care el le-a descoperit. Va fi dezamăgit aproape de fiecare dată că nu va întâlni la câinele resemnat decât acreală, răutate, agresivitate și invidie. Dar nu se va supăra prea tare căci va înțelege că doar atâta poate acest câine și că până când acesta nu se va lăsa transformat nu poate să aibă pretenții. Că asta e natura lui, natură firească a oricărui câine netransformat. O cunoștea și el, căci doar câine netransformat fusese și el la origini.

Va sta în preajma lui o vreme, încercând să-i explice, dar la un moment dat va înțelege că fericirea cunoașterii pe care o experimentează el, în ciuda tuturor dificultăților de pe cărarea lui îngustă, îl va lăsa mereu perpelex pe câinele resemnat. Și dimpotrivă chiar. Câinele resemnat va avea în aparență o viață mai bună. În timp ce el se va lupta cu propria lui natură (că orice transformare e dureroasă) câinele resemnat va sta pe terasă, va duce o viață liniștită și nu-și va da seama nicidată că e prost. Va fi și respectat de ceilalți câini, căci întotdeauna cei care n-au ales o inimă nouă vor fi cei mai mulți, iar din cauza asta lumea le va aparține.

Și într-o zi câinele nostru, cel smerit care a plecat la drum, va descoperi cu mirare că nu mai are un limbaj comun cu câinele resemnat. Că prăpastia dintre ei a devenit atât de evidentă încât nu mai pot comunica. Chiar dacă ar vrea. Câinele resemnat, cel care a rămas pe loc, nu poate înțelege noua formă de comunicare și oricât s-ar strădui câinele smerit să comunice cu el acest lucru a devenit imposibil, căci el nu mai poate să coboare iar celalalt să urce.

Evoluția începe cu smerenia. Cu acceptarea adevărului. Acela că, față de Dumnezeu, nu suntem cu nimic mai presus decât un animal de companie. 

Dacă Dumnezeu e infinit și dacă El a creat universul și infinitatea acestuia, cum oare e posibil ca unii câini resemnați să se întrebe cum își vor petrece veșnicia? sugerând parcă prin întrebarea lor că le-ar fi teamă că se vor plictisi?

Ca să-l cunoaștem pe Dumnezeu avem nevoie de o veșnicie. Ca să cunoaștem veșnicia avem nevoie de o veșnicie. Ca să cunoștem ceea ce El a creat avem nevoie de o altă veșnicie. Iar drumul începe aici, pe pământ, și e alegerea noastră.

Câinele, judecata și dreptatea

Sunt o ființă umană deci nimeni nu poate contesta că n-aș fi mai inteligentă decât câinele meu. Nici semenii mei și nici semenii lui chiar daca printre patrupede ar putea circula legenda că câinele l-ar fi dresat pe Pavlov și nu invers – de câteori voia să mănânce, el câinele, apăsa pe buton și omul se executa.

Dacă credeți în legenda patrupedelor n-are rost să citiți în continuare, căci ceea ce scriu nu e pentru voi.

Cum spunem, sunt net mai inteligentă decât câinele meu (cine nu-i de acord n-are rost să citească în continuare). Dacă eu sunt un 10, atunci câinele meu e un 7, primatele care cică-s mai inteligente decât câinele meu ar fi un 7,1 iar găinile, insectele și alte bâzdâgănii microscopice ar fi, cu puțină bunăvoință, undeva pe la 6,5.

Nu vreau să am nicio maimuță, nicio insecta (dacă s-ar putea) și nicio găină (în casă zic). Vreau să am un câine. Nu mă întrebați de ce pentru că de fapt eu n-am un câine real și nici nu intenționez să am. Am doar câinele ipotetic despre care vorbesc acum.

Să presupunem că câinele meu și-a făcut nevoile pe covorul cel nou și frumos. Și a continuat să le facă în ciuda faptului că i-am tras zis vreo două. Când cu blândețe când fără blândețe. Am trecut cu vederea și i-am administrat niște recompense, niște pedepse, tot ce era nevoie ca să se dezvețe. O vreme ținea minte. Când a apărut copilul câinele și-a amintit că nevoile lui pe covorul meu mă supără și a considerat că-și poate arăta în felul acesta gelozia. Că nu mai era el beneficiarul atenției totale. Câinele meu devenise gelos. În momentul în care i-am mai administrat vreo două (vorbe de ocară să nu credeți altceva, că n-am de gând să-mi sară-n cap apărătorii regnului aninal) câinele s-a prefăcut că înțelege și… când n-am fost atentă s-a răzbunat în felul lui. Dar nu pe covorul meu ci pe copil. Să zicem că l-a speriat, i-a mancat ursulețul de pluș, l-a târât în curtea casei și l-a lăsat acolo, l-a bagat în cocina porcilor etc.

M-am supărat pe câinele meu dar cum sunt mai inteligentă decât el (fapt demonstrat în primul aliniat al povestirii) am realizat că oricât i-aș explica, câinele meu nu numai că nu va înțelege niciodată diferența între ce e acceptabil și ce nu e acceptabil dar nici nu va înțelege mare lucru din găinăriile pe care le-a făcut. Că nu-l lasă nivelul 7.

Cum aș putea să-l pedepsesc pentru ceva ce el se crede îndreptățit? Doar el a fost primul, copilul al doilea, deci copilul e un intrus cu care nu accepta partajarea afecțiunii. Ajung deci în fața a două opțiuni: ori dau câinele și-mi văd de viața mea (se bucură și covorul și copilul) ori folosesc bagheta magică și-i dau câinelui meu o inimă nouă astfel încât să poată pricepe.

Dar poate că câinele meu nu vrea o inimă nouă. E alegerea lui. Dar dacă o vrea atunci câinele e schimbat și am alte pretenții de la el. A accepta o inimă nouă e o responsabilitate. E un pas înainte pe scara evoluției. Nu va ajunge dintr-o dată un 10 dintr-un 7, dar, pe măsură ce mă va cunoaște mai bine se va ridica încet și sigur. Cu ajutorul meu. Că eu sunt un 10. Vechile apucături îi vor mai da târcoale din când în când dar în cazul acesta ele nu vor fi decât o inerție inerentă schimbării și odată cu trecerea timpului vor deveni din ce în ce mai rare. Inexistente.

Întrebare: Dacă câinele meu n-ar avea o inimă nouă aș putea avea aceleași pretenții de la el? Aș putea să-l judec identic? Nu! ci voi hotârî că pentru perioada de ignoranță va acționa harul, care e opus legii, căci după lege ar fi trebuit să plece dar harul i-a dat șansa să rămână. Oricât ar fi vrut câinele meu să se răscumpere prin fapte lui proprii, natura lui de câine nu i-ar fi permis (el e un 7 și eu un 10 iar mersul în sus nu se poate face decât ajutat)

Harul e cel care ne răscumpără. Natura noastră e un zero și Dumnezeu e un 10. Dacă am plăti pentru faptele noastre am ajunge cu toții în iad. Dumnezeu a plătit pentru faptele noastre și astfel avem șansa să fim transformați. Dacă ne lăsăm transformați și dacă avem în noi dragostea pentru adevăr.

 

 

 

De ce?

” El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor,  ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi.” (Faptele Apostolilor 17:27)

mă străduiesc, tatonând printre reușite, eșecuri și încercări, încadrându-mă în hotarele vremurilor și limitelor mele, să mă apropiu tot mai mult de Cel care, deși e departe, totuși nu e departe de fiecare dintre noi.